Piaţa de energie electrică din România nu e o piaţă concurenţială.
Pe segmentul producţie există 3 mari întreprinderi, deţinute de stat: Hidroelectrica, Centrala Atomică de la Cernavodă şi CEO (termoelectrică, bazată pe consumul de combustibili fosili). Toate acestea sunt deţinute de stat. Există câteva centrale pe co-generare (energie termică şi electrică, pe gaz metan), cum ar fi Elcen Bucureşti, dar sunt mai mult moarte decât vii. Multe dintre ele s-au închis, fără logică economică şi geopolitică. De exemplu, Mintia şi Paroşeni. Există şi câteva capacităţi de producţie din panouri solare şi eoliene, dar nesemnificative.
Pe segmentul transport pe magistrale de 110 mii de volţi există un singur operator: Transelectrica. Aparţine tot statului.
Pe segmentul furnizare există (încă) cca 80 de întreprinderi, unele mari şi în faliment de facto (Enel, Electrica Furnizare, Tinmar), altele, firme de apartament, care speculează preţuri şi portiţe legale (multe încadrabile la categoria “băieţi deştepţi” din energie). Nici aici nu se poate vorbi de concurenţă reală, pentru că fie se acţionează în cartel, fie se practică abuzul de poziţie dominantă.
Pe segmentul distribuţie (curent casnic, la tensiune de 220 sau 380), există doar patru operatori, care şi-au împărţit “frăţeşte” piaţa. Au fost vânduţi de stat, fără înţelepciune, pe doi lei. Distributorii ar trebui să fie cei care citesc contorul, dar lasă asta pe seama … poştaşului, ca pe vremuri, sau pe seama contoarelor “inteligente”. De aici şi aberaţiile şi abuzurile consumurilor estimate, diferite de cele reale, şi mereu contra intereselor consumatorilor.
Pur şi simplu, pe segmentele 1-2 şi 4, nu există alternativă (TINA, there is no alternative).
De fapt, ce se întâmplă în domeniul utilităţilor nici nu ar trebui să se numească piaţă. Energia electrică este aproape la fel de necesară ca şi apa şi aerul: nu se poate trăi în condiţii de secol XXI fără energie electrică. Cam la fel stau lucrurile şi în cazul celorlalte utilităţi citadine: apă curentă, canalizare, energie termică, salubritate, transport în comun. De aceea, ideea “europeană” a liberalizării preţurilor şi tarifelor la utilităţi trebuie urgent revizuită, căci cauzează sărăcie şi foamete, slăbind încrederea în economia de piaţă şi chiar în democraţie.
Până atunci, însă, cetăţeanul obişnuit trebuie să fie conştient de drepturile şi interesele sale în calitate ce consumator, protejat fiind, direct, de legislaţia consumului şi, indirect, de legislaţia concurenţei.
De exemplu, întrucât între consumator şi comerciant există o cvadruplă inegalitate (economică, tehnico-informaţională, juridică şi de rezerve de timp necesar consumului/derulării afacerii), legea instituie mai multe drepturi şi facilităţi favorabile consumatorului:
– informarea corectă, promptă şi adecvată nivelului de cunoştinţe ale omului obişnuit (facturile imposibil de citit sunt ilegale din acest punct de vedere); avertizarea asupra riscurilor economice (de exemplu, sărăcirea energetică), juridice (de exemplu, executarea silită şi deconectarea) şi tehnice; consilierea;
– protecţia contra defectelor produselor sau serviciilor;
– autorităţile competente pot fi sesizate direct cu petiţii şi plângeri contra comercianţilor abuzivi sau incorecţi ori prin asociaţii pentru protecţia consumatorilor; autorităţile se pot şi auto-sesiza; măsurile aplicate pot fi deosebit de drastice în cazul furnizorilor de utilităţi; acestea pot fi amenzile de până la 4% din cifra de afaceri, suspendarea sau încetarea activităţii, stornarea facturilor, restituirea sumelor ilegitim încasate etc.; important de reţinut: dacă e vorba de o problemă care priveşte un mare număr de consumatori, încetarea practicilor incorecte sau eliminarea din contract a clauzelor abuzive profită tuturor consumatorilor de acelaşi fel;
– în procese, nu există taxe de timbru; o serie întreagă de prezumţii joacă în favoarea consumatorilor; de exemplu, prezumţia de lipsă a negocierii contractelor (care sunt contracte de adeziune/forţate), prezumţia de lipsă a informaţiei necesare unei corecte formări a consimţământului, prezumţia de dezechilibru contractual etc.; în faţa acestor prezumţii, comerciantul acuzat de abuz sau de practici comerciale incorecte trebuie să probeze contrariul;
– consumatorii pot acţiona în consorţiu procesual (class action), ceea ce egalizează armele judiciare, reduce costurile legale şi judiciare per capita, creşte încrederea şi curajul, asigură o presiune pozitivă, inclusiv în mass media, asupra sistemului judiciar (de regulă, favorabil marilor corpiraţii), precum şi o diluare în mulţime a responsabilităţii şi o blurare a identităţii, pentru a nu fi ţinta şicanelor/răzbunării comerciantului pârât;
– în caz de cartel sau abuz de putere dominantă, consumatorii pot cere despăgubiri de la comercianţii vinovaţi şi în baza legislaţiei concurenţei.
Pentru a nu deschide şi mai mult punga, trebuie doar să deschidem ochii. Caveat emptor.
Sursa: E-nergia
