- România riscă să ajungă în 2030 doar la jumătatea drumului către obiectivele asumate pentru hidrogenul verde
- România are potențial să devină un hub regional de hidrogen verde, dar producția și infrastructura sunt încă la început
Cristi Tutulan este inginer în automatizări în cadrul SMS Metallurgy România, cu experiență practică în operarea și monitorizarea proceselor industriale, unde activitatea sa profesională este orientată spre automatizarea sistemelor tehnice. Este student doctorand la Universitatea Națională de Știință și Tehnologie POLITEHNICA București, unde cercetarea sa se concentrează pe tema „Contribuții la valorificarea energetică și materială a fracției organice a deșeurilor”. În cadrul acestei cercetări, lucrează cu un biodigestor, unde măsoară și analizează procentul de biogaze rezultate din procesul de digestie anaerobă, contribuind astfel la dezvoltarea unor soluții sustenabile pentru gestionarea deșeurilor organice. Recent, s-a alăturat comunității Future Energy Leaders (FEL) România, programul de tineret al CNR-CME, în calitate de Membru.
Cristi Tutulan, Membru FEL: România se află încă la început de drum. După ani în care hidrogenul verde a fost mai degrabă subiect de conferințe și strategii decât de șantiere, abia acum apar primele proiecte concrete. Doar patru inițiative sunt considerate mature la nivel național: două investiții ale unei rafinării mari, printr-un electrolizor de 20 MW și un al doilea de 25-35 MW, cu finalizare estimată în august 2026, un electrolizor comercial de 7,5 MW dezvoltat de un investitor privat, primul de acest tip construit pe logică de piață, nu de integrare industrială, proiectul de mobilitate al municipiului Cluj-Napoca și testele de rețea derulate de un operator de distribuție a gazelor.
Proiectul de la Cluj-Napoca ilustrează bine un al treilea tip de aplicație a hidrogenului, cea de mobilitate: municipalitatea, în parteneriat cu mediul universitar local, construiește prima stație de producere și alimentare cu hidrogen din România, cu o capacitate de aproximativ 1.024 kg de hidrogen pe zi și o putere de 2,3-2,5 MW, urmând să alimenteze o flotă de 25 de autobuze cu pile de combustibil. Investiția totală depășește 130 de milioane de lei, iar hidrogenul produs ar putea fi folosit și pentru termoficare locală. Finalizarea este estimată pentru finalul lui 2026 sau începutul lui 2027, ceea ce ar face din Cluj-Napoca primul oraș românesc cu o astfel de infrastructură funcțională.
Un studiu favorabil (Aprilie, 2021) vine de la Hydrogen Europe, asociația de la Bruxelles care reunește peste 260 de companii din domeniu: România ar putea atrage investiții de 775 de milioane de euro pe termen lung în unități de electroliză cu o capacitate de 1.500 MW, fiind al patrulea stat european ca potențial în acest domeniu, după Olanda, Spania și Germania. E o poziționare surprinzător de bună pe hârtie, dar între potențialul estimat și proiectele efectiv construite e încă o distanță considerabilă. Comparativ cu cei 1.500 MW de potențial, proiectele mature din România însumează astăzi doar câteva zeci de MW.
România și-a asumat prin Strategia Națională a Hidrogenului obiective ambițioase. Sunt acestea realiste în condițiile actuale ale pieței și ale infrastructurii?
Cristi Tutulan, Membru FEL: Strategia Națională a Hidrogenului 2025-2030 fixează ținte ambițioase: o producție anuală de 153.000 de tone de hidrogen regenerabil, peste 2.100 MW de electrolizoare instalate și circa 4.200 MW de capacități regenerabile dedicate exclusiv acestui scop, până în 2030. Problema este diferența uriașă dintre țintă și punctul de plecare real.
Astăzi, proiectele mature din România însumează doar câteva zeci de MW, față de cei peste 2.100 MW asumați pentru 2030, practic pornim de la aproape zero pentru a ajunge la o capacitate de zeci de ori mai mare, în doar patru ani. La asta se adaugă un cadru de reglementare încă nefinalizat: standardele tehnice pentru calitatea hidrogenului și regulamentul pentru garanțiile de origine sunt abia în lucru. În lipsa unor reguli clare, un investitor privat nu poate construi un model de afaceri solid.
Așadar, obiectivele asumate vor fi greu de atins. România are resursele regenerabile și interesul strategic pentru a dezvolta acest sector, dar termenele sunt extrem de strânse, iar contextul energetic actual, marcat de scăderea producției din surse stabile, face și mai dificilă alocarea energiei necesare producției de hidrogen. Cel mai probabil 2030 va găsi România la jumătatea drumului spre aceste ținte decât la finalul lui, mai ales dacă legislația secundară continuă să întârzie.
Care sunt principalele bariere în dezvoltarea proiectelor de hidrogen verde: costurile ridicate, lipsa infrastructurii, cadrul de reglementare sau cererea insuficientă?
Cristi Tutulan, Membru FEL: România are acces la instrumente europene destul de generoase, de la Fondul pentru Modernizare, cu aproximativ 815 milioane de euro disponibili, până la Fondul pentru Inovare, Clean Hydrogen Partnership prin Horizon Europe și subvențiile Băncii Europene a Hidrogenului. Dar problema reală ține de gradul de pregătire al proiectelor și de absența unor reguli clare de joc, nu de disponibilitatea finanțării în sine.
Pe partea de reglementare, lucrurile au început totuși să evolueze: în august 2026, ANRE a aprobat Codul pentru Hidrogen, primul document care stabilește reguli unitare pentru tot lanțul valoric: producție, stocare, transport, distribuție și comercializare. E un pas important, dar vine cu întârziere față de nevoile pieței, iar alte piese ale puzzle-ului sunt tot în lucru. La toate acestea se adaugă, desigur, costurile de producție încă ridicate ale hidrogenului verde față de cel obținut din gaz natural, și o cerere internă redusă.
În concluzie reglementarea a fost principalul obstacol până acum, dar începe să se clarifice. Costurile rămân o barieră structurală pe termen mediu, iar cererea insuficientă este, poate, provocarea cea mai greu de rezolvat, pentru că depinde de maturizarea simultană a mai multor industrii.
În ce sectoare considerați că hidrogenul verde are cele mai mari șanse de a fi utilizat în România – industrie, transport, producția de energie sau stocarea energiei?
Cristi Tutulan, Membru FEL: Strategia Națională a Hidrogenului oferă deja un răspuns la această întrebare: din cele 153.000 de tone de hidrogen regenerabil vizate anual până în 2030, aproape jumătate ar urma să meargă către transport, o treime către industrie, iar restul către siderurgie. Practic, industria grea și transportul sunt cei doi piloni pe care mizează statul.
În industrie, cele mai avansate proiecte confirmă această direcție: cele două investiții OMV Petrom de la Petrobrazi (55 MW capacitate totală, circa 8.000 de tone de hidrogen pe an) susțin producția de combustibili sustenabili, SAF pentru aviație și HVO, și înlocuirea hidrogenului „gri” din procesele de rafinare. E un tipar logic: industriile care deja consumă hidrogen (obținut din gaz) au cel mai simplu drum spre a-l înlocui cu unul verde, fără să reinventeze procesul de producție.
În privința transportului, lucrurile capătă și ele contur legislativ: în august 2026, a fost adoptată modificarea Legii 237/2023, care introduce obligativitatea treptată, începând cu 2027, a folosirii hidrogenului curat în transportul rutier și industrie, cu o cotă țintă de 1% pentru 2030. Aici vorbim mai ales de vehicule grele, autobuze, camioane, un exemplu fiind proiectul de mobilitate al Clujului, cu o unitate urbană de 2,5 MW.
Poate România deveni un producător și exportator regional de hidrogen verde, având în vedere potențialul de energie regenerabilă și infrastructura existentă?
Cristi Tutulan, Membru FEL: Transgaz, operatorul sistemului național de gaze, a demarat deja planificarea unor coridoare dedicate de transport al hidrogenului: pe direcția Giurgiu – Podișor – Bibești – Jupa – Nădlac, spre interconectarea cu Ungaria, și pe ruta Marea Neagră – Podișor. Compania a înființat chiar o subsidiară specializată, Transport România Hidrogen SRL, iar în planul de dezvoltare 2026-2035 vorbește explicit despre poziționarea ca „nod energetic” regional.
România se află, de altfel, pe traseul unuia dintre coridoarele europene de hidrogen considerate strategice: potrivit unui raport al European Clean Hydrogen Alliance, „Coridorul Sud-Estic” leagă producătorii din Grecia, Bulgaria, România, Ungaria și alte state din regiune, motorul principal fiind nevoia de a decarboniza industria grea, în special oțelul verde și transporturile din zonă. Comparativ cu vecinii direcți, România își propune de altfel cea mai mare țintă din Europa de Sud-Est: o capacitate de electrolizoare de 2,1 GW pentru 2030, față de doar 0,1-1,3 GW cât vizează Croația și restul statelor din regiune acest lucru plasând România în postura de potențial „hub” regional, nu doar de consumator.
Așadar, România are resursele naturale (eolian, solar, poziție geografică la intersecția unor coridoare energetice) și un plan de infrastructură ambițios, dar transformarea în exportator regional depinde de doi factori care încă lipsesc: o producție internă suficient de mare încât să genereze surplus de export (ceea ce, la stadiul actual de câteva zeci de MW, e departe) și finalizarea efectivă a conductelor dedicate.
Care este rolul operatorilor de transport și distribuție a gazelor naturale în dezvoltarea pieței hidrogenului? Sunt rețelele actuale pregătite pentru amestecul de hidrogen cu gazele naturale sau pentru transportul exclusiv al hidrogenului?
Cristi Tutulan, Membru FEL: Rolul operatorilor este unul central, pentru că fără infrastructura lor nu există canal fizic prin care hidrogenul verde să ajungă de la producători la consumatori. Pe partea de distribuție, un distribuitor de gaze naturalea derulat între 2022 și 2024 primul proiect pilot din țară, 20HyGrid, prin care a testat un amestec de 20% hidrogen și 80% gaze naturale, atât în poligonul propriu de la Mediaș, cât și direct în rețeaua reală, la peste 50 de gospodării din localitatea Dârlos (Sibiu) și în Gornești (Mureș), pe conducte de polietilenă și de oțel deopotrivă. Concluziile prezentate de Ministerul Energiei și ANRE au fost pozitive: toate aparatele casnice testate au funcționat identic cu amestecul de hidrogen, iar principalele componente ale rețelei de distribuție s-au dovedit deja pregătite tehnic pentru acest amestec, fără modificări.
Pe partea de transport, situația e diferită. Transgaz a demarat planificarea unor coridoare dedicate exclusiv hidrogenului (nu amestec, ci transport pur), pe rutele spre Ungaria și Marea Neagră, dar aceste proiecte sunt încă în fază incipientă de evaluare a cererii din piață, nu de construcție efectivă. Diferența e importantă: rețeaua de distribuție existentă poate prelua relativ ușor un amestec de până la 20% hidrogen fără investiții majore, dar transportul de hidrogen pur, la scară industrială, cere conducte noi.
Cum se poziționează România în comparație cu alte state europene în ceea ce privește dezvoltarea proiectelor de hidrogen și atragerea investițiilor în acest domeniu?
Cristi Tutulan, Membru FEL: Contrastul e destul de puternic. În timp ce România „abia începe”, alte state europene sunt deja la faza de operare la scară: Germania alimentează deja trenuri și oțelării cu hidrogen, Olanda construiește o rețea dedicată de 1.200 km de conducte, iar Franța și Spania dezvoltă huburi portuare și combustibili sintetici pentru aviație și transport maritim.
Un semnal concret de recunoaștere externă a venit chiar recent: în iulie 2026, Clean Hydrogen Partnership, organismul european care coordonează rețeaua globală de „Hydrogen Valleys”, a selectat „Transylvanian Hydrogen Valley” (proiectul Cluj-Napoca) pentru sprijin dedicat de dezvoltare a proiectelor, din 23 de aplicații primite din 18 țări. Este o validare venită din exterior, nu doar o autoevaluare optimistă a autorităților române. În același timp, rapoartele Clean Hydrogen Partnership plasează România alături de Polonia, Ungaria, Cehia și Letonia în categoria „hidrogen valleys emergente” din Europa de Est, un grup de țări aflate cam la același stadiu de maturitate, spre deosebire de state precum Olanda sau Germania, unde proiectele sunt deja operaționale.
Așadar, poziționarea României e una de potențial recunoscut, suntem citați constant printre statele cu șanse bune în regiune, dar comparativ cu liderii vest-europeni, care au deja infrastructură funcțională și proiecte operaționale, România se află încă la stadiul de proiecte pilot și planuri de infrastructură.
În condițiile costurilor încă ridicate de producție, când estimați că hidrogenul verde va deveni competitiv din punct de vedere economic față de combustibilii convenționali?
Cristi Tutulan, Membru FEL: Cifrele actuale arată o distanță considerabilă. Potrivit unei analize PwC, România ar putea produce în prezent hidrogen verde la un cost de 6,50-6,75 euro pe kilogram, unul dintre cele mai ridicate niveluri la nivel mondial, față de doar 1-2 euro pe kilogram cât costă hidrogenul „gri”, obținut din gaze naturale. La nivel european, situația nu e mult mai bună: potrivit unui raport ACER (Agenția Uniunii Europene pentru Cooperarea Autorităților de Reglementare din Domeniul Energiei), din 2025, tehnologia de producție a hidrogenului verde este în prezent de patru ori mai scumpă decât cea bazată pe combustibili fosili, iar chiar și hidrogenul cu emisii reduse obținut prin captare de carbon (sub 3 euro/kg) rămâne, deocamdată, mai competitiv decât cel complet regenerabil.
Perspectivele de scădere a costurilor există, dar sunt eșalonate pe termen lung. Aceeași analiză PwC estimează că prețul ar putea coborî la 3,75 euro/kg în România până în 2030, pe măsură ce se dezvoltă capacitățile de producție, și la 1,75-2 euro/kg abia până în 2050, moment în care s-ar apropia, în sfârșit, de nivelul actual al hidrogenului gri. Practic, chiar și în scenariile optimiste, egalizarea completă de cost cu combustibilii convenționali e un orizont de trei decenii, nu de câțiva ani.
Primele semne de competitivitate parțială ar putea apărea mai devreme decât 2050 – nu pentru consumatorul final, ci în nișe specifice unde reglementarea obligă la utilizare (cotele RED III pentru industrie și transport) sau unde costul emisiilor de CO2 crește suficient încât să reducă diferența față de hidrogenul gri. Dar ca produs de piață liberă, competitiv prin preț și nu prin obligație legală, hidrogenul verde rămâne, pentru România, o perspectivă de după 2030-2035, nu una imediată.
Directiva europeană RED III introduce cote obligatorii de utilizare a hidrogenului regenerabil, obligând statele membre să atingă praguri minime, precum 42% din hidrogenul folosit în industrie provenit din surse regenerabile până în 2030. Practic, nu e o recomandare, ci o obligație legală, prin care companiile din sectoare precum rafinăriile sau siderurgia sunt nevoite să folosească hidrogen verde chiar dacă acesta rămâne, deocamdată, mai scump decât alternativa din gaz natural. Această directivă reprezintă mecanismul prin care Uniunea Europeană creează artificial cerere pentru hidrogen curat, tocmai pentru că piața liberă nu ar genera-o singură cât timp diferența de preț rămâne atât de mare.
Care sunt măsurile prioritare pe care autoritățile ar trebui să le adopte în următorii doi-trei ani pentru a accelera dezvoltarea pieței hidrogenului în România?
Cristi Tutulan, Membru FEL: Prima măsură poate fi reprezentată de finalizarea rapidă a cadrului de reglementare secundar, normele de aplicare pentru Legea 237/2023, regulamentul ANRE pentru garanțiile de origine (cu termen septembrie 2026) și transpunerea completă a Directivei RED III, unde România este, alături de Bulgaria și Slovacia, printre statele UE rămase în urmă. Fără acest cadru de reglementare, băncile nu pot finanța proiectele și investitorii nu au predictibilitatea de care au nevoie.
A doua prioritate este activarea efectivă a mecanismelor de sprijin pentru piață, nu doar existența lor scrisă: Contractele pentru Diferență, deja folosite cu succes pentru eolian (peste 315 MW contractate), ar trebui extinse și pentru hidrogen, pentru a acoperi diferența de cost dintre hidrogenul verde (6,50-6,75 euro/kg în prezent) și cel gri, până când tehnologia devine competitivă de la sine. La fel de important este și accelerarea procedurilor de autorizare pentru capacitățile regenerabile dedicate electrolizei, un obiectiv explicit menționat chiar în Strategia Națională a Hidrogenului și conectarea rețelei naționale de transport gaze la coridorul european „Hydrogen Backbone”, pentru ca infrastructura fizică să nu rămână în urma planurilor.
A treia zonă, poate mai puțin vizibilă dar la fel de necesară, e stimularea cererii interne: fără contracte ferme, pe termen lung, între producători și consumatori industriali mari, proiectele rămân blocate la faza de intenție, indiferent cât de mare este finanțarea disponibilă.
Sursă: Financial Intelligence
